Am dreptul sa simt ceea ce simt
Textul ce urmează nu este adresat unei anumite persoane, si daca este cineva căruia mi-aş dori sa ma adresez atunci este întreaga lume. Pana acum n-am spus nimănui niciodată ce simt cu adevărat in interiorul meu. Si întotdeauna am simţit ca nu exista nimeni pe lumea asta care ma cunoaşte in totalitate. Si chiar aşa si este. Dar am descoperit ca in scris pot sa dau liber tuturor sentimentelor, emoţiilor si gândurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare atunci când mi-aş dori sa o fac. Insa nu pot sa ţin totul in mine la nesfârşit. Ca orice om, trebuie să-mi descarc emoţiile. De aceea am decis sa particip la acest concurs. Nu pentru premiu, ci pentru şansa de a ma descărca in fata lumii. Iar in scris mie atât de uşor sa fac asta. Poate si pentru ca îmi place sa scriu, sau poate pentru ca nu trebuie sa stau in fata cuiva cu teama ca ma va judeca. Când scriu ma simt libera sa exprim tot ceea ce nu pot spune cu voce tare.
Nu e deloc uşor sa tii totul in tine când ai vrea sa urli in gura mare spunând tot ce ai pe inima. Dar cred ca eu nu am curajul sa fac asta. Nu o sa scriu povestea vieţii mele…pentru ca nu sunt multe de spus. Insa vreau sa scriu despre sentimentele mele. De multe ori ma simt neînţeleasă, furioasa si dezamăgită. Dar când sunt in preajma cuiva mi-e greu să-mi arat adevăratele sentimente. Nu ma prefac ca sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente si încerc sa uit de ele. Doar ca ele sunt mereu acolo.
Sunt trista, poate pentru ca nu ma înţelege nimeni…si m-am saturat sa fie aşa. Îmi amintesc ca odată o prietena citea ceva scris de mine…apoi mi-a spus ca sunt ciudata. Ei bine, avea dreptate. Poate sunt ciudata dar pentru mine asta nu reprezintă un lucru rău. Ci arata faptul ca nu vreau sa fiu ca ceilalţi.
Sunt furioasa când cineva încearcă sa îmi spună ce sa fac cu viaţa mea dar nu încearcă nici măcar un pic sa ma înţeleagă. Sunt furioasa când părinţii spun ca ma iubesc dar îmi controleze prea mult viaţa si nu pot înţelege ca am nevoie de libertate.
Sunt fericita când stau cu prietenii, radem si ne distram. Sunt fericita atunci când citesc o carte care îmi face placere sau când scriu, sunt bucuroasa când vad chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferata. Sunt fericita de fiecare data când am ocazia sa fotografiez. Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie dar nu îmi pot umple tristeţea pe care o simt uneori.
Păcat ca fericirea nu durează mai mult.
Nu înţeleg de ce nu pot sa fiu si eu ca alte persoane care par lipsite de orice grija si sunt mereu fericite. La mine lucrurile sunt întotdeauna mai complicate. Si stiu ca daca as avea curajul să-mi exprim sentimentele si sa spun cu voce tare ceea ce gândesc, atunci lucrurile ar fi altfel. Dar de fiecare data când vreau sa spun ceva cuiva, nu o fac. Sper totuşi ca intr-o zi sa reuşesc să-mi înfrâng teama. Pentru ca nu vreau sa trăiesc toată viaţa reprimându-mi sentimentele, pretinzând ca sunt fericita atunci când nu sunt.
Desi spun ca nimeni nu ma înţelegere e si din cauza ca nu am încercat niciodată să-mi dezvălui adevăratele sentimente ce zac in mine. Nu am încercat sa o fac dar nici nu am vrut s-o fac. Si nici acum nu cred ca as avea curajul sa stau in fata cuiva spunându-i ceea ce simt. In primul rand pentru ca nu este nimeni căruia sa ii pese destul de mult de mine cat sa stea sa ma asculte. Persoanelor din viaţa mea nu le pasa nici măcar ce hobby-uri am, darămite sa le pese de sentimentele mele. Aşa ca nu am putut spune niciodată ce simt in realitate. Iar in al doilea rand, nu m-ar înţelege niciodată si….sunt aproape sigura ca nici nu ar încerca sa ma înţeleagă. Iar asta e cel mai dureros lucru, dar m-am obişnuit de mult. Aşa ca acum nu ma mai afectează prea tare. Insa ma afectează faptul ca ma simt atât de neînsemnată si fara valoare. Ma gândesc ca alţii suferă mult mai mult ca mine, iar tristeţea mea nu înseamnă prea mult. Nici nu vreau sa insemne, ci vreau doar sa fiu fericita fara sa ma mai simt trista in interior, fara sa ma mai cert cu părinţii sau sa ii aud certându-se.
As vrea ca lucrurile sa se schimbe, pentru ca simt ca am mare nevoie de o schimbare in viaţa mea. Dar nu stiu ce sa fac. Iar de multe ori mi-e teama. Teama de viitor. Teama ca nu îmi voi putea împlini visele, teama ca nu stiu ce se va întâmpla cu mine. As vrea sa nu-mi mai fie teama.
As vrea sa am mai multa încredere in mine atunci când nimeni nu are…as vrea sa stiu ca pot trece peste orice obstacol in viaţa asta si sa nu fiu nevoita sa ma tem de schimbările pe care acestea le pot aduce. Si uneori am încredere, sau cel putin înainte aveam. Eram mai încrezătoare, mai optimista, dar acum nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Vreau sa trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc. Şi numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta.
Uneori adorm plângând fără să ştiu de ce. Dar mă ajuta să mă descarc. Totuşi lacrimile nu vor face ca lucrurile să se schimbe…
Singurul lucru pe care mi-l doresc uneori e să plec undeva departe, şi să las totul în urmă. De-aş putea să prind aripi ca o pasăre…. aş zbura cât mai departe,fără să mai mă uit în spate.
M-aş simţi liberă şi fericită.
Pentru că, deşi nu duc lipsă de nici un lucru şi am aproape tot ce îmi doresc, exista totuşi ceva ce îmi lipseşte. Ceva ce e mai important decât orice alt lucru : înţelegere. Iar eu mă simt din plin neînţeleasa şi uneori chiar neiubita. Simt că nu ştiu cine sunt eu cu adevărat, nu ştiu ce trebuie să fac în continuare cu viaţa mea. Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure,sau o junglă şi am pierdut busola…iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mică şi neînsemnata… Poate e şi vina mea, pentru că fără să ştiu am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este. Doar că acum nu mai vreau să ţin totul doar pentru mine…vreau să împărtăşesc cuiva toate sentimentele, gândurile şi emoţiile mele. Pentru că am nevoie de asta.
Credeam că mă pot descurca de una singură dar sentimentele mă copleşesc. Trebuie să mă descarc, am nevoie să ştiu că acum nu mai sunt singura care ştie ce îmi trece prin cap.
Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc…mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă. Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie.
Poate ar trebui mai întâi să îi las să mă cunoască şi apoi să aştept de la ei să încerce să o facă. Doar că nu ştiu sigur dacă vreau să fac asta…şi nici nu ştiu cum să o fac. Până acum nu am vrut să las pe cineva să mă cunoască…poate din teamă de a mă judeca sau de a râde de mine tocmai pentru că nu poate înţelege cu adevărat ce e în inima mea. Aşa am fost de mică, am ţinut totul în mine pentru că pe atunci nu era nimeni care să vrea să mă asculte sau să mă înţeleagă. Şi am crescut crezând că niciodată nu va exista cineva care să vrea să mă înţeleagă…de aceea am renunţat la a mai încerca să spun ceea ce simt. Uneori am curajul de a spune ce gândesc, dar asta când nu sunt de acord cu un anumit lucru. Însă când vine vorba de sentimentele mele … atunci nu pot spune aşa uşor ce gândesc.
Poate ar mai fi de adăugat şi alte lucruri..dar nu vreau să mă lungesc prea mult cu textul. Vreau doar să mai spun că indiferent dacă acest text va fi sau nu va fi publicat, pentru mine nu contează decât faptul de a ştii că va fi citit măcar de o singură persoană. Şi chiar dacă nu va fi nimeni care să mă înţeleagă nici nu mă aştept la asta. Pentru mine e de ajuns că am putut spune cuiva ceea ce simt cu adevărat, chiar dacă am făcut-o în scris. Şi mă bucur că am făcut asta, pentru că persoana care va citi asta va fi prima care va şti ce simt cu adevărat.
Înainte nu aş fi participat la un astfel de concurs, dar acum nu ştiu ce m-a determinat s-o fac. Cred că sunt sătulă să ţin toate sentimentele astea în interiorul meu. Mă simt ca şi cum mai am puţin şi explodez dacă nu mă descarc. Tot felul de sentimente s-au strâns de-a lungul anilor în mine, şi acum nu le mai pot ţine înăuntru pretinzând că sunt ok. Şi nu contează ce vor crede despre mine cei care vor citi acest text. Pot să mă facă nebună…ciudată… nu contează. Pentru mine e ok, nu mă aştept să fiu pe deplin înţeleasă.
În încheiere aş vrea să îi mulţumesc Cristinei Miculete pentru că are un site minunat dar şi datorită organizării acestui concurs care mi-a dat o şansă unică în viaţa. Oare ce ne-am face fără ea?
Nicole Nicole
Iti mai recomand:
Aboneaza-te la newsletter pentru a afla subiectele noi si descarca materialul gratuit: Arta feminina a dragostei-Ingrediente si Otravuri
8 Comentarii la “Am dreptul sa simt ceea ce simt”
Postati un comentariu
Ai grija de gandurile tale pentru ca ele pot fi pentru tine cea mai mare avere sau cel mai mare cosmar. Invata sa le folosesti in avantajul tau si lumea ta va capata o alta culoare.
Inscrie-te la newsletter si ai acces imediat la pdf-urile gratuite "Arta feminina a dragostei" si "Cum sa-l faci sa ramana laga tine"?
Insula sufletului –calea spre fericire si pace launtrica
Concurs ” Cine sunt eu cu adevarat?”
Atasamentele-obstacole in evolutia ta
Ce semnale primesti cand esti bolnav?
Linkuri utile
Parteneri
Draga mea Nicole…cunosc atat de bine ce simti si asta pentru ca acelas lucru simt si eu.Nu stiu cati ani ai, nici nu conteaza foarte mult dar pana nu e prea tarziu deschide-te si exprima-te, e pacat sa treaca viata pe langa tine,sigur cineva te va intelege dar daca nu vorbim nu avem de unde sa stim.
Nu stiu de unde sa incep cum sa fac si sa ma intelegeti
mam indragostit de mai multe ori findk na asta e dragoste fie care are partea lui dar niciodata nu mam inteles bn cum ma inteeg cu fata care ma ajutat foarte mult si ma ajuta dar sa va zic dc SUFAR.
si nu neam gandit ca daca vin acolo daca vom ramane fara bani ce vom face eu iam zis larisa daca nu mai avem am aduci tu de acasa o rosie o paine una alta asa vom face tanser mia zis …am dat probele leam luat am venit la bucuresti am inceput antrenamentele la rapid …dar ma gandesc luni va pleca ea la mare 3 zile …nui vorba ca va pleca dar na totusi ma gandesc fara ea aici nu insemn nimic …mie dor de ai mei mut mult de toti de strada de tot tot tot tot tot tot iam zis azi si ei ca dak nu rezov nimic cu fotbalul asta larisa sar putea sa ma intorc acasa luni vad eu sau duminica ce vreti sa fac lume mie dor de ai mei mama tata fratimiu sora mea de toti credetima ma darama dorul asta dar sa dea dumnezeu sa facem 18 ani o iau de nevasta nu conteaza cum voi avea casa daca ea am spune tanser ia-ma eu o iau nu mai stau decat s-o pierd si sa ma doara nui frumos offf larisa offf of sper sa ma inteleaga dc vreau sa plec acasa si iam zis ei dar totusi nui pare bn dar ink am sai explic asta sa se gandeasca ca vom ramane fara bani una alta mai ales vine si iarna ce vom face ca nui banchera ….Dorul de orasul meu tot de tot am este dor 
Neam cunoscut pe messenger dar jucand un pool si de acolo am inceput una alta iar ei ia placut gandirea mea fata de lume si tot tot si uite asa am inceput sa vb mult mult mult desi e ceva copilaresc dar sufeream pe messnger deja si nici nu ne vazusem neam despartit ea a fost cu altul ma durut am suferit ea la fel din prostia mea ca iam zis ca nu mai vreau era distrusa am cer mii de scz fata de ea am incercat sa nu mai iau legatura cu ea sa nu mai am nimic cu ea dar ea mereu ma cauta ca ink ma iubea nu ma compora cu alti baieti …si pana ia cazut fisa sa am trimita bani sa vin la bucuresti sa ne vedem si asa a fost …am venit la bucuresti asa de strans ma tinur in brate vai de mine incepuse sa planga si in fata la biserica ia multumit domnului ca ma adus la ea si tot asa a vorbit cu unii sa am gaseasca de munca una alta aici in bucuresti si il cunoaste pe un om de la rapid …care a vb cu el si mia zis fata daca vreau sa mai joc fotbal ca o sa am cazare una alta eu am acceptat stind ca voi fi aproape de ea eram in stare orce munca ..dar facand o greseala eu sunt sarac ea a fost acum e bn eu inca sunt …prin ce am trecut eu a trecut si ea ea si mai mult cand ma gadesc prin ce a trecut ma doare credeti-ma poate ea nu stie dar ma doare
Profund si complet adevarat. Cu totii ne simtim asa macar o data in viata. Nu te teme de lume. Fiindca atunci te vei teme si de tine. Tu esti parte din lume si niciodata nu vei invata sa iti depasesti teama… daca nu incerci. Oamenii sunt cruzi, nemilosi si plini de prejudecati. Ei si ce? Avem o singura viata si una scurta pe deasupra.
iti las acest comentariu fiind profund impresionata de cele mentionate mai sus si pentru ca am trecut si eu prin acesta faza si nu stiu inca daca am trecut peste ea.. dar sper ca intr-o zi voi gasi si eu calea spre a-mi exprima toate dentimentele si gandurile
Ma regasesc in textul tau extrem de mult. La fel ca si tine eu ma inchid in fata oamenilor si nu pot comunica ceea ce doresc si ce simt cu adevarat. Imi e foarte greu sa imi gasesc curajul de a deschide gura si de a spune ce vreau. De multe ori imi e mult mai usor sa trec peste ceva daca scriu despre acel lucru. In felul acesta ma descarc si ma simt mai bine. Dar ar fii mult mai bine sa vorbesc despre ce ma deranjeaza sau despre dorintele mele, nu doar sa le imartasesc unei coli de hartie, care nu imi ofera nici un feed-back. De cele mai multe ori ma simt singura, abandonata, neinteleasa si mai ales neiubita de toata lumea. Nici eu nu stiu cum sa trec peste asta, stiu ca puterea sta in mine, dar nu imi vine nici un chef sa o caut. Ca nu am de ce. In realitate as avea foarte multe motive ca sa imi gasesc curajul si sa incep sa comunic, dar imi e frica. Nu stiu de ce
anume. De schimbare. Stiu ca o schimbare e necesara in viata mea, dar in acelasi timp nu pot sa o fac. Nu esti singura. Si nici eu. Postarea acestui text e un pas inainte pentru tine. Felicitari!
ceea ce ai scris tu…parca m-ai descrie pe mine.:))..si eu patesc uneori sa dorm plangand, neintelegand de ce plang…in fata prietenilor si a familiei ma inchid, nu imi arat adevaratele sentimente ci le ascund sub un zambet.Uneori, cum ai zis si tu, ma simt lasata la o parte si neiubita…chiar daca tin la mine,eu nu stiu de ce,simt ca sunt un nimeni in fata lor..dar, am mai reusit sa trec peste asta..insa, tot am aceste sentimente pe care incerc sa le tin ascunse..dar atunci cand sunt singura, dau frau emotiilor..
tot ce pot sa iti spun e ca ai o singura viata…poate ca nimeni nu te poate intelge, dar asta nu inseamna ca trebuie sa iti petreci viata plangand…eu mai stau pe afara cu prietenii si asta ma face sa ma simt mai bine..imi mai umple golul pe care il am..crede in tine si totul va fi bine.
oau…ai scris, de parca eu insumi ti-as fi dictat cuvintele…ne simtim frustrate si nefericite si totusi incercam sa ascundem asta..atunci cand simt ca vreau sa tip, n-o fac, gandindu-ma ce vor crede ceilalti…intotdeauna ma ghidez dupa cum ar vrea altii sa ma comport…atunci cand sunt trista, imi spun ca trebuie sa zambesc, pentru ca nimeni nu place o persoana trista si inchisa..poate ca e adevarat, dar ma simt goala in suflet si inima si simt ca nu sunt eu insumi..se spune: “mimeaza fericirea, si intr-o zi chiar vei fi fericita, pentru ca fericirea iti va deveni un mod de viata”.
pentru ca te inteleg, te admir si te respect pentru ceea ce simti, ceea ce esti, pentru curajul tau iti recomand doua dintre cartile care mi-au fost si inca imi sunt mie leacuri pentru ranile copilariei : ” copii indigo- de la manie la iubire” ; “poti sa-ti vindeci viata” ( exista si un filmulet interesant pe aceasta tema), deasemenea cred ca te-ar putea ajuta sa te intelegi mai bine si urmatoarea carte” partea intunecata a cautatorilor de lumina” . succes.