Cine am fost, cine sunt, unde ma indrept?
Povestea mea, probabil pe departe de a fi impresionanta, trebuie sa vada lumina in forma asta..poate asa, eu insami dandu-ma 2 pasi in spate si citind-o, o sa imi dau seama de anumite lucruri..o sa le constientizez mai bine, de fapt, pentru ca practic imi dau seama de ele, dar nu stiu de ce nu sunt in stare sa imi urmez calea catre fericire. Iti multumesc Cristina pentru aceasta sansa!
Cine sunt eu, vazuta de ceilalti, si asa cum ma percepeam si eu cam pana acum vreo 6 luni? O persoana realizata, puternica, fericita – la 25 ani sa ai un job care iti place, un iubit minunat, niste parinti deosebiti, o sora vesela si mereu aproape, prieteni care iti dau mereu semne ca tin la tine..oare isi poate dori cineva mai mult? Si sa nu uitam faptul ca mare parte au fost obtinute prin munca asidua si ambitie..ehe, cata fericire sa te trezesti dimineata, sa te uiti in jur si sa iti dai seama de toate astea !
Cine sunt eu acum? EXACT acceasi persoana, dar din pacate vazuta asa doar de cei din jur, nu si de mine..Asta pentru ca mintea mea, avand tot ce ii trebuie si nemaitrebuind sa se preocupe de atingerea cine stie carui tel, a inceput sa isi puna altfel de intrebari..
Cine sunt eu de fapt?
De ce noi oamenii suntem conditionati de timp si de spatiu ?
Daca viata inseamna doar clipa prezenta, trecutul s-a consumat deja si viitorul este doar o fantasma, eu cand traiesc de fapt?
De ce acord atata importanta clipei de acum, daca ea oricum trece si peste o anumita perioada de timp voi fi si uitat de ea ?
Asa e ca clipa de acum va fi deja moarta peste doar o secunda?
Astea sunt doar cateva dintre intrebari.
Bineinteles ca o intrebare naste alte 1000 si am putut abera astfel 6 luni de zile non-stop, cu ochii in permanenta pe ceas :
E 12:30.
Doar pentru un minut dar ce folos?
Uite, deja a trecut..si ce daca a fost?
Fel de fel de ganduri irationale trecandu-mi prin minte (“si ce daca m-au invitat la petrecere? Oricum trece..”, “Viata asta mai are vreun sens?”, “Nimic nu-mi mai face placere”, “As vrea sa acord toata importanta acestei clipe, dar peste 5 minute ma va durea faptul ca a trecut”, “e asa de greu sa traiesti..”, “mi se pare inutil sa dezvolt ceva nou, sa port discutii cu ceilalti, pt ca oricum vor apartine trecutului in curand”, “s-a mai consumat inca o vizita la dragii mei parinti..oare nu vede nimeni ca toate momentele astea ne sunt numarate? Ca odata cu consumarea unuia, raman mai putine de trait?”).
Si de aici starile..atacuri de panica, depresie, melancolie, durere sufleteasca.Groaznic.Apoi ingrijorarea celor din jur, mai ales ca dubios toate analizele ieseau bine..
Apoi incercarea de izolare fata de cei din jur, parte pt ca nu vroiam sa ii mai fac sa sufere, parte pentru ca nu puteam sa le explic prin ce trec, pentru ca nu stiam cum.
Apoi autoinvinovatirea..
Dar cu ce au gresit cei dragi mie sa sufere din cauza mea? Iubitul meu ma va mai suporta mult asa?
Nu, nu as putea trece peste o despartire…si cu ce motiv???
Apoi incercarea disperata de a simula fericirea, pt ca cei dragi sa fie bine..
Si in tot acest timp valtoarea de ganduri, greutatea de a purta o conversatie cu mama sau de a petrece o seara frumoasa cu iubitul meu, de a merge la serviciu, golul sufletesc de dimineata, cand toate gandurile navalesc si se trezesc odata cu mine, starile de rau fizic..
Si frica de aceste ganduri si de atacurile de panica..frica insuportabila, care nu face decat sa le reintoarca..frica de frica!!!
Si reactiile:
Ce ai? Arati rau..
De ce nu mai esti ca inainte ?
Nu te-ai mai gandit si tu sa mai cumperi ceva pentru desert ?
Nu e gata raportul ??
Si alte intrebari:
Oare cum am putut sa imi fac una ca asta?
Cand o sa scap?
Oare o sa innebunesc?
Si urletul:
CE MA FAC???????????
UNDE E LOCUL MEU IN LUMEA ASTA ?
UNDE POT SA MA SIMT DIN NOU BINE? SI CUM??
SI DIN NOU DISPERAREA……si cate si mai cate ganduri..pt fiecare secunda, pt fiecare clipa..
Da, si tratamentul….
Am mers la psiholog, dar m-am oprit in momentul in care mi-am dat seama ca totul tine de mine, si nu de el. Citesc foare mult pe tema depresiilor, imi fac temele regulat, am caietel cu dezbateri, stiu foarte bine ce am de facut, dar am momente cand pur si simplu nu pot. E foarte greu de indurat, cred ca numai cine a incercat sentimente de depresie ma poate intelege.
M-am gandit ca expunandu-mi povestea in acest fel o sa mai fac un pas in a o vedea cu alti ochi. Sunt dispusa sa ma lupt cu mine, ca si pana acum, sa fac tot ce tine de mine ca sa imi revin..mai am nevoie de sfaturi.
Ma intelege cineva ?
Sau citind aceste randuri credeti ca sunt nebuna ?
A mai trecut cineva prin ce trec eu ?
Si daca da, care e salvarea ??
Autor: D
Aboneaza-te la newsletter pentru a afla subiectele noi si descarca materialul gratuit: Arta feminina a dragostei-Ingrediente si Otravuri
2 Comentarii la “Cine am fost, cine sunt, unde ma indrept?”
Postati un comentariu
Propriile tale asteptari te ranesc, nu lumea din jurul tau!
Inscrie-te la newsletter si ai acces imediat la pdf-urile gratuite "Arta feminina a dragostei" si "Cum sa-l faci sa ramana laga tine"?
Insula sufletului –calea spre fericire si pace launtrica
Concurs ” Cine sunt eu cu adevarat?”
Atasamentele-obstacole in evolutia ta
Ce semnale primesti cand esti bolnav?
Linkuri utile
Parteneri
am si eu mom de genu, tmp trece, si ce daca!! profit cat pot de mult, la final toti ajungem in acelasi loc. drumul pana acolo conteaza cu adevarat. oare peste ani, cand nu o sa mai fiu, cineva o sa isi aduca aminte de mn>? de ce vb asa? normal ca da, pt ca o sa am grija ca pana atunci sa fiu cea mai buna mama, sotie, fiica, prietena, bunica, colega..etc. Gandeste-te sa poti sa faci atatea in timpul petrecut pe pamant.. trb doar sa vrei, sa iti doresti asta.
Succesc draga D.
cele bune.
Impresionant articolul tau si mai impresionanta puterea ta,curajul de a cere ajutor,de a recunoaste ca ai o problema.Daca doresti,te pot ajuta sa rezolvi aceasta situatie.Putem vorbi pe id-ul reiki_et.