Preludiu spre infinit

Este o seară tristă. Sunt singură. Stau la gura sobei şi mă gândesc la toate lucrurile mai importante sau mai puţin importante ce mi s-au întâmplat. Câteodată mă gândesc profund la ele şi ajung să cred că nu sunt decât o vietate menită să disturbe viaţa oamenilor ce o înconjoară.

Sunt clipe în viaţă când înţelesul unor cuvinte te răneşte mai profund şi te doare mai tare decât un cuţit înfipt în inimă. Atunci, mă gândesc la tine, ideile îmi zboară spre cer şi inima mea tresare.

În sufletul meu a apărut întunericul, iar durerea de a nu fi iubită de tine este ca un abis în care mă afund tot mai mult, pe zi ce trece. Ai fost o minune în viaţa mea, şi ai fi putut deveni realitate, nu să rămâi doar un vis.

Încă aştept să mă trezesc, dar îmi este teamă ca realitatea asta crudă să nu mă lovească prea puternic şi să nu-mi mai pot reveni. Mă urăsc pentru că de fiecare dată vreau să fiu indiferentă, şi de fiecare dată ajung să mă îndrăgostesc şi să iubesc cu aceeaşi naivitate de la început. M-am schimbat foarte mult şi totuşi am rămas aceeaşi.

Mă implic mai mult decât vreau, sufăr, iubesc, plâng până ce lacrimile îmi inundă obrajii, până ce simt cum amintirile şi durerile mele se îneacă în valurile învolburate ale oceanului lacrimilor mele, dar mă resemnez pentru că întotdeauna eu sunt cea care distruge totul, eu sunt singura vinovată.

Simt cum viaţa mi se scurge încetul cu încetul, minut cu minut, secundă cu secundă. Sunt sătulă să supravieţuiesc în jocul acesta crud al omenirii. Sunt împinsă tot mai mult în braţele iluziilor pentru că nimic nu mai are sens pentru mine, totul este atât de banal, încât nimic nu îmi mai trezeşte interesul, nimic nu mă mai surprinde. Sufăr prea mult pentru a mai putea stinge din intensitatea sentimentelor şi a durerii mele.

Nu-mi doresc decât să fiu neutră oricărui sentiment, să fiu nepăsătoare faţă de oricine, să nu mai fiu eu. Vreau să-mi golesc sufletul, iar ecoul inimii mele să ajungă până în cea mai îndepărtată constelaţie, să se contopească cu cea mai mare nebuloasă şi să se piardă în abisul universului.

Vreau să-mi pustiez inima, să-mi exilez sentimentele pe insula nepăsării, să-mi îngrop visele şi iluziile în groapa Marianelor, vreau să-mi simt mintea eliberată. Vreau ca simplitatea unor cuvinte să se adâncească în foile unui caiet, să-mi simt corpul plutind ca un nufăr, pe apa visurilor mele. Vreau să trăiesc pierdută printre miile de stele, să mă rătăcesc în gânduri ca într-o gaură neagră şi să-mi eclipsez dorinţele şi nevoile.

Sunt sătulă de iubire, sunt roasă de prea multă dezamăgire, sunt cuprinsă de o durere desăvârşită.

Sunt prinsă în noapte, iar somnul îmi fură fiecare gând, idee, lăsând oboseala să-şi facă loc, tot mai mult în mintea mea, în ochii, în mâinile mele, încet, încet, în tot corpul.

Adorm… te visez…

Silion Laura

Iti mai recomand:

Iubire sau dependenta?

Sentimente si emotii:cauti fericirea?

Desprea iubire.Realitatea sau imaginatia in iubire?